VLAD MERCORI, jurnalist cunoscut în mediul online pentru anchetele sale focalizate pe zona politică și administrativă, aduce în atenția publică o nouă serie de informații privind modul de funcționare al unor instituții esențiale aflate în subordinea directă a Ministerului Agriculturii.
În centrul acestei anchete se află ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, o structură tehnică puțin familiară publicului larg, dar care, prin atribuțiile sale, ar fi trebuit să aibă un rol fundamental în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România, adică exact infrastructura critică gestionată în trecut, pe contracte de sute de milioane de euro, de așa-numiții „băieți deștepți” din Olt, contracte care au curs fără perturbări serioase până în momentul apariției unor investigații publice; cu toate acestea, ISPIF nu mai are de ani buni statutul de institut național, deși pe documente instituția continuă să figureze.
Materialul arată că, începând cu anul 2021, ISPIF nu a mai primit acreditarea de Institut Național și a fost transformat într-o societate comercială a statului, însă, conform informațiilor prezentate, fără activitate efectivă, cu bilanț de lucru practic inexistent; în pofida acestui fapt, patru persoane sunt angajate în cadrul instituției, trei dintre ele fiind deja pensionare, iar problema centrală descrisă nu se reduce doar la lipsa proiectelor derulate, ci se extinde asupra condițiilor extrem de precare în care aceste angajate își desfășoară rutinele zilnice.
Sediul ISPIF este prezentat ca fiind, în practică, complet decuplat de la utilitățile esențiale, clădirea funcționând ca un spațiu de lucru rupt de standardele minime de civilizație: nu există încălzire, nu există energie electrică furnizată în mod legal și nu este disponibilă nici apă curentă, toate serviciile fiind sistate; pentru a putea utiliza toaleta, personalul este obligat să aducă apă în bidoane, din exterior, improvizând astfel o formă rudimentară de funcționalitate a unui loc care, oficial, încă figurează ca instituție de stat.
În ceea ce privește alimentarea cu curent, soluția de compromis găsită a constat în întinderea unui cablu electric de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție care își are sediul în aceeași curte și care, la rândul ei, este subordonată Ministerului Agriculturii; energia astfel obținută este utilizată strict pentru pornirea calculatoarelor, într-o formulă minimă de supraviețuire administrativă, în timp ce ANIF este menționată explicit ca fiind canalul prin care, ani la rând, au fost direcționate fonduri către „băieții deștepți” din zona îmbunătățirilor funciare.
Potrivit datelor făcute publice, ANIF acumulează datorii la bugetul de stat în cuantum de 137 de milioane de lei, fiind caracterizată drept cel mai mare datornic instituțional din România, în timp ce ISPIF, deși aproape paralizat din punct de vedere operațional, a ajuns, la rândul său, să înregistreze arierate considerabile, care se ridică la 87 de milioane de lei; în material este pus în evidență contrastul puternic dintre viteza cu care statul acționează împotriva cetățenilor cu datorii și absența unor consecințe reale pentru instituțiile publice care se află în situații financiare similare sau chiar mai grave.
În acest cadru, este adusă în discuție responsabilitatea ministrului Agriculturii, Florin Barbu, numit sugestiv în text „Busy”, sub autoritatea căruia se află atât ISPIF, cât și ANIF, și este reamintit un episod dintr-un interviu acordat postului Digi24, disponibil online, în care ministrul, chestionat pe tema acestor disfuncționalități, apare vizibil iritat; este sugerat că, în loc să existe un plan transparent de restructurare sau desființare a acestor „focare de datorii și rușine”, subiectul este gestionat prin disconfort, eschive și lipsă de asumare.
Investigația se deplasează apoi către un alt punct de lucru, ISPIF Băneasa, situat în județul Giurgiu și coordonat de directoarea Florica Mardare, aflată în sistem de 35 de ani, unde condițiile de muncă sunt descrise ca fiind la fel de degradante, apropiate de cele întâlnite în mahalale sau favele: clădirea se inundă la fiecare episod de ploi mai intense, iar apa pătrunde direct în birouri, ajungând pe angajați și pe spațiile în care aceștia ar trebui să lucreze.
Ca măsură de urgență, directoarea ar fi recurs, în urmă cu un an, la montarea unui nailon deasupra propriului birou, după ce, în timpul programului, a început efectiv să îi plouă în cap, această improvizație fiind prezentată în imagini video citate în material, imagini calificate chiar de cei din interior drept demne de un „film de groază”; astfel, instituții cu o misiune tehnică delicată, care ar trebui să fie garantul unei infrastructuri critice, sunt lăsate să funcționeze în condiții care abia mai oferă un minim de siguranță fizică personalului.
Concluzia formulată este că statul român dovedește interes și eficiență administrativă doar în momentele în care există bani de „buzunărit”, în vreme ce structurile care nu mai generează profit pentru diverse rețele de interese sunt abandonate treptat, până la putrezire instituțională; entități odinioară importante ajung să „mucegăiască”, la propriu prin degradarea clădirilor și la figurat prin acumularea de datorii și indiferență administrativă, iar această imagine este extinsă metaforic asupra unei părți consistente a mediului rural, unde cetățenii sunt, la rândul lor, lăsați „în paragină”.
Investigația privind ISPIF și ANIF este prezentată ca fiind doar un episod dintr-un serial mai amplu de dezvăluiri despre felul în care funcționează statul român în teritoriu, autorul reamintind, în final, că un alt material, referitor la ajutoarele de handicap, a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, fapt interpretat drept dovadă a interesului public ridicat pentru asemenea teme; sunt anunțate noi episoade, cu cazuri suplimentare și documentări ale unor situații similare din administrația românească.
