Figura Mihaelei Neagu, personaj cunoscut pentru proximitatea față de lumea contractelor publice, a reapărut spectaculos în spațiul mediatic după o perioadă îndelungată în care a evitat expunerea, revenire marcată de participarea sa, în 2024, în primul rând la Antena 3, la evenimentul de lansare a candidaturii lui Marcel Ciolacu, moment ce a generat o amplă reacție publică, în timp ce compania pe care o controlează, Best Achizitii, continua să atragă, din fonduri publice, încasări de ordinul zecilor de milioane de euro.
Reintrarea ei în prim-plan a fost consolidată de apariția, considerată de unii observatori perfect calculată, în podcastul moderat de Vlad Mercori, episod care, sub titlul elocvent „Mărturisirea reginei contractelor cu statul”, adună o serie de declarații ce pot părea șocante pentru publicul neobișnuit cu arhitectura și logica finanțelor publice din România.
În dialogul purtat cu Vlad Mercori, Neagu relatează, într-o manieră directă, că Turcia ar fi fost scoasă din programul SAFE din cauza modului în care era construit mecanismul de contribuții și beneficii, statele membre ale Uniunii Europene finanțând programul, în timp ce „ei luau contracte în România, primeau miliarde și plecau”, explicație pe care o sprijină printr-un exemplu personal, afirmând că a livrat țeavă pentru Transgaz, achiziționată de la cea mai mare fabrică de profil din Turcia, într-un contract evaluat la 125 de milioane de euro.
Potrivit propriei sale mărturii, societățile comerciale turcești nu dețineau nici angajați, nici infrastructură pe teritoriul României, rolul lor limitându-se la a aduce marfa în portul Constanța, de unde un transportator turc o prelua și o ducea în punctele indicate de Transgaz, în vreme ce ea gestiona partea de facturare, situație pe care o rezumă prin afirmația „Nu au lăsat nimic în economie la noi”, subliniind că toate sumele obținute erau retrimise în Turcia „pentru că optimizează foarte bine”.
În acest cadru, Neagu lasă să se contureze o întrebare centrală, fără a o formula explicit: cine validează și care sunt motivațiile pentru perpetuarea unui asemenea tip de aranjamente, rămânând nerezolvat misterul legat de motivul pentru care companiile românești din construcții, care susțin mii de locuri de muncă și achită lunar salarii de zeci de milioane de euro, sunt puse să concureze cu entități străine ce nu alimentează bugetul de stat, într-o țară care pare dispusă să accepte mai puțini bani în propria economie pentru a facilita expansiunea unor firme din afara granițelor.
