Într-o ediție recentă a podcastului găzduit de Mercori, Mihaela Neagu, cunoscută în mediul de afaceri drept „regina contractelor cu statul”, a formulat o observație aproape trecută cu vederea, dar cu potențial exploziv pentru înțelegerea pieței construcțiilor din România, detaliind un mecanism prin care firmele din Turcia ar beneficia de sprijin direct din partea guvernului condus de Recep Tayyip Erdogan atunci când obțin contracte în afara granițelor propriei țări.
Neagu a explicat că, potrivit informațiilor de care dispune, societățile turcești care desfășoară activitate de export de servicii și aduc valută în Turcia sunt recompensate financiar de statul lor, astfel că, în momentul în care o companie câștigă un contract de lucrări în România și repatriază în Turcia suma de 100 de milioane de euro, autoritățile de la Ankara, prin intermediul unei agenții dedicate acestui tip de intervenții, îi virează înapoi 5 milioane de euro, sub forma unui ajutor nerambursabil. Din această perspectivă, a subliniat ea, respectivele companii operează cu subvenții directe pentru lucrările realizate în afara Turciei, ceea ce le modifică fundamental structura de cost.
Atunci când sunt analizate volumele deja derulate, dimensiunea fenomenului capătă proporții considerabile: numai din contractele derulate în România, grupuri turcești precum Nurol, Gulermak, Makyol sau Ictas ar fi trimis înapoi în Turcia peste 10 miliarde de euro, iar dacă se aplică procentul de 5% menționat, ajutorul public încasat de aceste companii de la propriul stat urcă la nivelul sutelor de milioane de euro. În acest context, Mihaela Neagu formulează o întrebare-cheie, cu puternice conotații de concurență: dacă operatorii turci primesc 5% înapoi de la bugetul lor național, nu devine logic ca ei să poată depune la licitațiile organizate în România oferte semnificativ mai mici decât firmelor locale sau altor competitori europeni, care nu sunt sprijiniți prin astfel de mecanisme?
Într-un cadru procedural în care criteriul central de atribuire a contractelor publice este „prețul cel mai mic”, această infuzie suplimentară de capital dinspre Ankara poate furniza o explicație pentru dominația tot mai clară a constructorilor turci în marile proiecte de infrastructură din România, susține Neagu, care apreciază că, în asemenea condiții, șansele companiilor românești de a concura în mod real devin minime. Ea califică situația drept un caz clasic de concurență neloială, una care, în opinia sa, este nu doar vizibilă, ci și acceptată tacit de instituțiile statului român responsabile cu reglementarea și supravegherea pieței.
Acest aparent monopol, construit pe temelia subvențiilor acordate de guvernul de la Ankara, consolidează poziția companiilor turcești care, după cum a mai fost semnalat anterior, aproape că nu alimentează bugetul de stat al României, ceea ce i-a determinat pe criticii fenomenului să avertizeze că, prin modul în care sunt atribuite și gestionate aceste contracte, România ajunge, de facto, să finanțeze indirect politica de sprijin extern promovată de guvernul Erdogan, fără a obține în schimb beneficii economice proporționale pentru mediul intern.
