Numele lui Vlad Mercori apare în prim-planul unei ample analize dedicate proiectului centurii metropolitane a Clujului, o investiție de peste un miliard de euro, în cadrul căreia acesta descrie, cu detalii tehnice și exemple concrete, cum scandalul recent ar putea dezvălui existența unui mecanism aproape industrializat de falsificare a „experienței similare” folosită în marile proceduri de achiziții publice.
În evaluarea sa, Vlad Mercori observă că proiectul centurii Clujului, estimat la circa 1,1 miliarde de euro, ajunge, ca ordin de mărime, aproape de costul centurii Moscovei, calculat la aproximativ 1,7 miliarde de euro, deși diferențele între dimensiunea și profilul celor două orașe sunt evidente și greu de ignorat, iar această comparație ridică semne de întrebare asupra structurii financiare a proiectului. Licitația lansată de primarul Emil Boc a fost reluată de trei ori, din cauză că, la fiecare rundă, a existat o singură ofertă considerată admisibilă, iar o parte a documentațiilor a fost ulterior apreciată drept întocmită eronat, ceea ce a condus la repetarea procedurilor. În final, după acest șir de relansări, contractul a ajuns tot la compania Dimex, aceeași societate care depusese ofertă și în fazele precedente, consolidând ideea unei competiții practic inexistente.
Abia după semnarea contractului s-a produs însă ruptura majoră: o firmă din Republica Srpska – prezentată încă de la începutul scandalului, în mod public, drept „din Bosnia” – a ieșit cu o poziție oficială și a anunțat că nu a consimțit niciodată să fie implicată în acest proiect. Această companie din Srpska figura drept furnizor de „experiență similară” pentru Dimex, în schimbul unei cote reduse din valoarea contractului, estimate la numai 8–10 milioane de euro, ceea ce, în raport cu suma totală, reprezenta un procent modest. Reprezentanții societății afirmă că, în cursul anului 2024, au respins explicit orice colaborare, iar ceea ce apare în documentație – semnături, împuterniciri și alte înscrisuri – ar fi fost falsificat fără știrea lor.
Relatarea scoate la iveală și un element de intimidare: femeia care controlează compania din Republica Srpska ar fi declarat că a fost constrânsă și amenințată pentru a nu divulga falsurile, astfel încât procedura de atribuire să nu fie blocată. Gravitatea suspiciunilor a determinat sesizarea atât a DNA, cât și a Parchetului European, dat fiind că proiectul beneficiază de cofinanțare din fonduri europene și, implicit, intră în competența acestor structuri. În analiza lui Vlad Mercori este reprodus și punctul de vedere al lui Emil Boc, care susține că nu avea cum să cunoască eventualele falsuri, întrucât un primar se bazează pe rapoartele și verificările departamentului de achiziții, neavând posibilitatea unei examinări individuale a fiecărui document depus de ofertanți.
În continuare, discuția detaliază modul în care, în baza unor acorduri la nivel european, companii din afara Uniunii Europene – cum sunt cele din Turcia sau Azerbaidjan – pot participa, direct sau prin asociere, la licitații organizate în interiorul UE și pot transfera „experiența similară” necesară pentru a îndeplini criteriile de calificare. Practic, o firmă românească lipsită de suficiente proiecte relevante își poate asigura eligibilitatea asociindu-se cu un partener străin, căruia îi cedează între 1 și 2% din valoarea contractului, plătind astfel, în mod formal, pentru un istoric de lucrări care îi lipsește. Cadrul legal permite ca experiența similară a tuturor membrilor asocierii să fie cumulată, fără să existe obligația unei proporționalități între volumul de experiență și ponderea din contract, astfel încât o companie care deține doar 0,5% din valoarea totală poate furniza integral experiența cerută pentru întreaga lucrare, iar, în mod teoretic, aceasta ar trebui să și presteze servicii reale – consultanță, inginerie, management de proiect – fiind remunerată prin liderul de asociere, de regulă o firmă românească; în cazul centurii Clujului, suspiciunea centrală este că asocierea ar fi existat numai scriptic, iar documentele prezentate ar fi fost falsificate pentru a mima această colaborare.
Vlad Mercori notează că, în alte proceduri, autoritățile contractante au recurs la verificări directe ale partenerilor externi, trimițând adrese oficiale către instituții și companii din străinătate. Sunt invocate cazuri din Turcia, unde societăți de stat din România au expediat scrisori pentru a afla dacă un constructor nominalizat într-o ofertă a executat efectiv lucrările invocate și care au fost valorile contractelor respective; acolo unde răspunsul a infirmat aceste date sau nu a sosit în termen, ofertantul a fost exclus din licitație. În speța de la Cluj, nu este clar nici astăzi dacă Primăria a căutat ori nu confirmări directe de la firma din Republica Srpska înainte de adjudecarea contractului, iar interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții a acționat sub o dublă presiune: existența unei singure oferte și riscul iminent de a pierde finanțarea europeană și întregul proiect, context în care unele verificări pot fi reduse la minimum, fie ca urmare a neglijenței, fie din dorința de a nu periclita o investiție catalogată drept strategică.
Pe acest fundal, discuția atinge și dimensiunea responsabilității instituționale: în discursul public, aproape toată vina pentru neregulile din achiziții este plasată asupra primarilor sau a președinților de consilii județene, în timp ce, în realitate, în spatele lor se află structuri tehnice, specialiști în achiziții și juriști care elaborează documentațiile și întocmesc rapoartele de atribuire. Este amintit și un caz distinct, în care o firmă românească și-ar fi falsificat certificatul emis de ANAF privind lipsa datoriilor fiscale, iar frauda a fost depistată abia după ce autoritatea contractantă a verificat direct situația pe site-ul instituției fiscale. Ulterior izbucnirii scandalului legat de centura Clujului, firma din Republica Srpska ar fi aflat că datele și actele sale au fost utilizate, fără permisiune, în alte patru proceduri de achiziție din România, de companii diferite, ceea ce indică apariția unui posibil „model de afaceri” orientat spre multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară și „clonarea” aceleiași companii străine în mai multe asocieri. Specialiștii citați de Vlad Mercori susțin că traseul acestor documente, transmise în general pe cale electronică, poate fi reconstituit de autorități, ceea ce ar permite identificarea persoanelor și entităților care au manevrat dosarele. Ca răspuns posibil, este discutată introducerea unei obligații ca acordurile de asociere, în special pentru contractele de mare valoare, să fie autentificate la notar, astfel încât prezența fizică a administratorilor și verificarea identității acestora să descurajeze din start tentativele de fals; în absența unor garanții suplimentare și având în vedere presiunea constantă de a nu pierde fonduri europene, situații precum cea a centurii Clujului riscă să devină simptomatice pentru vulnerabilitățile profunde ale sistemului românesc de achiziții publice.
